Incinerarea

Incinerarea: mărturia unei vieți fără Dumnezeu

Din când în când, societatea românească e zguduită de știrea că o vedetă e incinerată.

Trebuie spus că există oameni botezați în numele Preasfintei Treimi de către părinții lor, dar care sunt complet păgâni. Nu o spun derogativ, ci ca expresie a unei absențe totale și voite a lui Dumnezeu din viața lor. Există oameni care nu vin la Biserică, nu s-au spovedit niciodată, nu L-au luat în sine pe Hristos prin Euharistie. Nu sunt creștini. Sunt orice altceva.

Creștin e doar omul lui Hristos, cel ce vorbește și trăiește în Hristos și prin El.

Pentru asemenea oameni fără Dumnezeu, incinerarea, voită înaintea morții, e doar confirmarea unei vocații de refuz pentru veșnicie a lui Dumnezeu.

Incinerarea e icoană a iadului, distrugere violentă a trupului, sfărâmare a vocației lui de taină, holocaust al ființei. E o transformare în cenușă, în nimic. E vocația nimicului.

Nu trebuie să ne oripilăm.

Dacă L-ai refuzat o viață pe Dumnezeu, să nu-ți închipui vreo clipă că vei merge în Împărăția Lui.

Dacă te deranjează popii, nu vei fi pedepsit să mergi la Arhiereul cel veșnic.

Dacă te plictisește Liturghia de o oră, Dumnezeu nu te va condamna la Liturghia cea fără de sfârșit a Raiului.

Mergi la iarmaroc, la urlete, la haos. Cum ai făcut o viață.

Există o anumită ipocrizie a Bisericii atunci când cântă solemn “Cu Sfinții odihnește Hristoase, sufletul adormitului rolului Tău…”. E de fapt un eufemism. Cu Sfinții? Doamne ferește. A înjurat de Sfinți toată viața lui. Robul lui Dumnezeu? Vaai, a fost robul plăcerii, puterii, robul diavolului.

Oamenilor care spurcă, înjură, blestemă, urăsc Biserica, ar trebui să li se ofere mângâierea de a nu călca în ea nici măcar când vin cu picioarele înainte.

E atât de pustiu în lume. Și atâta durere. Și Dumnezeu ne iubește infinit. Pentru unii, în zadar.

Sursa:   https://marturieathonita.ro/incinerarea-marturia-unei-vieti-fara-dumnezeu